21 decembrie 2012 – Apocalipsa sau coincidenta?


















Oracolele au prezis o apocalipsa care va avea loc in timpurile noastre, centrata in jurul anului 2012. Toate sugereaza ca ceva se va intampla in acea zi. Chiar daca majoritatea au fost scrise in urma cu sute de ani, acuratetea lor intereseaza in mod special lumea moderna, deoarece previziunile apocaliptice pe care le contin se refera in mod special la perioada pe care noi o traim in prezent. Este o profetie sau doar o coincidenta?

Inapoi la mayasi

Maya a fost una dintre cele mai cunoscute civilizatii din Mezoamerica. Istoria maya cunoaste trei faze: perioada preclasica, care incepe in jurul anului 2600 i.Cr., clasica si postclasica, perioada care s-a incheiat cu cateva secole in urma, desi sunt voci care sustin ca populatia maya nu a disparut cu adevarat niciodata. Perioada cuprinsa intre anii 250 e.n. si 900 e.n., cunoscuta si sub numele de perioada clasica, avea sa insemne apogeul culturii mayase. Domeniile vaste pe care acestia le ocupau, incluzand teritoriul actual al Mexicului, Guatemalei, nordul Belizelor si vestul Hondurasului, au contribuit la supravietuirea si perpetuarea acestei civilizatii pentru o lunga perioada de timp.

Desi nu mayasii au fost cei care au pus bazele astrologiei, epigrafiei, scrisului sau sistemelor calendaristice, ci le-au preluat de la o puternica civilizatie antecesoare, olmecii, aceste stiinte au fost desavarsite de catre mayasi. Nici cunostintele de arhitectura si inginerie nu le erau straine. Marturie a acestui fapt stau constructiile care le-au supravietuit timp de secole: arhitectura ceremoniala, incluzand piramide care serveau drept temple, palate si observatoare astronomice, rezervoare subterane in care colectau si pastrau apa de ploaie, toate construite fara ajutorul uneltelor de metal. In jurul anului 300 e.n., mayasii au adoptat un sistem de conducere ierarhic, condus de regi si de nobili. Civilizatia s-a dezvoltat intr-un regat foarte bine structurat in timpul perioadei clasice. Societatea lor era formata din mai multe state independente, fiecare dintre ele avand atat o societate agricola rurala, cat si intinse localitati urbane, construite in jurul lacasurilor de cult. Declinul a inceput dupa anul 900 e.n., cand, din motive inca ramase neintelese, mayasii din regiunile sudice si-au abandonat orasele. Ulterior, formatiunile nordice au fost integrate in civilizatia tolteca, ceea ce le-a prelungit existenta si cultura pana in jurul anului 1200. Cateva formatiuni periferice au continuat sa existe pana la venirea conquistadorilor, la inceputul secolului XVI.



Calendarul cel lung, la final

Conceptul de calendar mayas in sine este unul complex, asta deoarece nu exista doar unul, ci trei astfel de calendare. Primul dintre ele este calendarul religios, care are nevoie de 260 de zile pentru a completa un ciclu religios. Cel de-al doilea este cel solar, care are 365 de zile, numit Haab. Echivalentul a ceea ce cunostem noi in prezent a fi un an, insemna la mayasi echivalentul unui Tun, 20 de Tun inseamna un Katun, 20 de katun este echivalentul unui Baktun (aproape 400 de ani), iar 13 Baktun inseamna Marele Ciclu de 1 872 000 zile sau 5 200 de Tun, adica 5 125 de ani. Primele doua calendare erau folosite pentru a prezice influente care puteau schimba destinul, preziceri personale sau evenimente apropiate. Insa nici unul dintre ele nu contine teribila sentinta care da nastere unor dezbateri din ce in ce mai aprinse, pe masura ce momentul se apropie. Toate acestea sunt prevazute de un al treilea sistem, cel numit "Calendarul cel lung."

Calendarul gregorian, pe care il folosim in prezent, a fost introdus in Europa in 1582. Conform acestuia, Pamantul face o orbita completa in 365,25 de zile, cu o eroare de 0.0003 %, o masuratoare destul de exacta, avand in vedere ca a avut loc in urma cu 400 de ani. Calenadrul mayas este derivat din cel al predecesorilor lor, olmecii, a caror cultura dateaza cu 3000 de ani mai devreme. Acestia, fara a avea la indemana instrumentele secolului XVI european, au reusit sa aproximeze un an in 365,2420, deci cu o eroare de 0.0002 %, o masuratoare mult mai precisa si, mai ales, facuta mult mai devreme.

Oamenii de stiinta au incercat sa coreleze sistemul de numerotare al calendarului mayas cu calendarul gregorian, inca de la inceputul acestui secol. Aceasta corelatie, cunoscuta sub denumirea de corelatia GMT, a fost finalizata in 1950. Astfel, inceputul Marelui Ciclu sau ziua 0.0.0.0.0. ii corespunde datei de 11 august 3114 I.Cr. si se termina in 13.0.0.0.0 sau 21 decembrie 2012. De-a lungul decadelor ce au urmat, multe dezbateri s-au focusat pe gasirea corelatiei exacte dintre cele doua calendare. Majoritatea cercetatorilor din domeniu sunt de acord insa ca aceasta echivalare este cat se poate de exacta, ceea ce inseamna ca intr-adevar, sfarsitul calendarului maya corespunde datei de 21 decembrie 2012.

In 21 decembrie, in timpul solstitiului de iarna, o conjunctura planetara mai putin obisnuita va avea loc: Pamantul se va alinia cu Soarele, care se va afla in mijlocul ecuatorului galaxiei Caii Lactee, alcatuind ceea ce vechii maya numeau "Copacul sfant". Ciudata aliniere nu va fi brusca, ci este pregatita de cateva mii de ani, pentru a avea loc in data de 21 decembrie 2012, la ora 11:11 a.m. GMT. Conform credintei mayase, centrul galaxiei este uterul cosmic: loc al mortii, al transformarii, al regenerarii si al renasterii. Acest moment marcheaza finalul calendarului.



2012: oracole, vrajitori, prezicatoare, hexagrame, calendare, internet

Nu doar mayasii sunt de parere ca ni se pregateste ceva. Numeroase documente, carti sau marturii pastrate par sa vina in sustinerea teoriei sabiei lui Damocles.

Cu putin timp inaintea erei noastre, traia intr-o pestera vestita Sybilla, prezicatoarea lui Apollo, care isi scria viziunile, dupa iesirea din transa, pe frunze de stejar. O parte dintre acestea au fost colectionate si pastrate in ceea ce reprezenta templul lui Jupiter. Dupa una dintre viziuni, prezicatoarea a anuntat ca viata pe Pamant va avea 9 perioade a cate 800 de ani. Conform acesteia, omenirea tocmai traverseaza ultima perioada. Pe langa asta, ea a mai prevazut ascensiunea Imparatului Constantin si nasterea lui Isus cu 20 de ani inainte, ceea ce i-a indreptatit pe multi sa o considere o precursoare a crestinismului.

I Ching sau "Cartea schimbarilor" era folosita in general pentru previziuni si sfaturi de natura personala. Citirea se facea pe baza unor hexagrame, formate din linii continue sau intrerupte, existand 64 de combinatii posibile. Insa de la un oracol personal, I Ching a devenit in ultimele decade un soi de carte a apocalipsei. Totul a pornit de la controversatul cercetator Terence McKenna, care a realizat o reprezentare grafica matematica a celor 64 de hexagrame care compuneau I Ching, din care a reiesit un soi de harta a timpului. Acesta a recunoscut un tipar in cele 64 hexagrame, pe care le-a transpus intr-un grafic, in care se regaseau date importamte ale istoriei omenirii. Diagrama incepe din anul 1000 i.e.n., momentul crearii cartii I Ching. Printre altele, McCanon a observat ca anul caderii imperiului roman sau cele doua razboaie mondiale sunt marcate grafic cu o linie descendenta, in vreme ce in dreptul datei descoperirii Lumii Noi exista o linie ascendenta. Insa curiozitatea acestui tabel grafic este data de faptul ca se incheie in dreptul datei care ii corespunde calendaristic lui 21 decembrie 2012.

O alta prezicatoare care a trait in Anglia la inceputul anilor 1 500, denumita mama Shipton, despre care se spune ca ar fi fost jumatate umana si jumatate fiinta supranaturala, vine sa sutina prezicerile altor oracole, adaugand chiar unele noi. Aceasta a anticipat corect moartea lui Henric al VIII-lea, domnia reginei Victoria, marea ciuma sau ororile celor doua razboaie mondiale si apocalipsa, cand conform viziunilor acesteia, jumatate din populatia planetei va pieri.

Una dintre cele mai exacte surse privitoare la ipotetica apocalipsa este calendarul mayas, deoarece ofera o data concreta a ceea ce va sa fie sfarsitul lumii: anul, luna si ziua. Este o predictie exacta venita de la o civilizatie care isi lua calendarul in serios, obsedata de tinerea socotelii timpului, intr-atat de exact, incat au putut prezice eclipse in viitorul indepartat. Calendarul este si profetic: 5 martie 1519 este data exacta la care mayasii au prevestit sosirea conquistadorilor condusi de Cortes. In acea zi, istoria consemneaza debarcarea capitanului spaniol pe tarmurile Lumii Noi. In 21 decembrie 2012 calendarul mayas isi incheie un mare ciclu, caruia, cel putin in aparenta, nu-i mai urmeaza nimic.

Astronomii moderni confirma calculele mayasilor. Pamantul se va afla intr-un aliniament exact cu Soarele si cu centrul Caii Lactee, un eveniment galactic care are loc o data la 25 800 ani. Nimeni nu stie exact care vor fi efectele acestui aliniament asupra Pamantului, insa geofizicienii au o teorie care vine in sustinerea prezicerilor mayase: este vorba despre fenomenul inversarii polilor, in cadrul caruia acestia isi inverseaza pozitiile, cauzand catastrofe naturale in lant care vor zgudui lumea intreaga: cutremure, tsunami, incendii care vor avea ca rezultat pagube materiale si pierderi importante de vieti omenesti. Aceasta ar fi totodata si ultima catastrofa pe care omenirea ar trebui sa o infrunte. Albert Einstein este unul dintre primii oameni de stiinta care au sustinut aceasta teorie inca din 1955. Un nou studiu al Universitatii Princeton dezvaluie faptul ca Pamantul nu se confrunta cu aceasta schimbare dramatica pentru prima data. In urma cu 800 de milioane de ani, Polul Nord se afla in mijlocul Pacificului, iar Alaska se afla la ecuator. Miscarea nu s-a petrecut brusc, ci de-a lungul unei lungi perioade de timp.

Dincolo de oracole, calendare si magicieni, stiinta moderna vine cu propria sa previziune asupra datei la care lumea se va sfarsi. Este vorba despre world wide web, care a reusit sa creeze un circuit de comunicare fara precedent in istoria omenirii. Internetul poate fi mai mult decat un simplu punct de referinta al previziunilor apocaliptice. Acesta a devenit chiar mijlocul de transmitere al unui astfel de mesaj, care de aceasta data nu apartine unei vrajitoare care traieste intr-o pestera si nici unei carti chinezesti. Profetii insapimantatoare au inceput sa apara dintr-o directie care nici macar nu este umana, un "oracol" numit "web-bot". Programul scaneaza world wide web-ul pentru a sorta informatiile legate de viitor, avand ca rezultat o serie de profetii, care sunt in final, la fel de ambigue ca si oracolele lumii antice. Acesta incearca sa citeasca starile inconstiente ale omenirii, scanand masiv limbajul folosit in mii de site-uri web. Procesul implica mai multe programe numite "paienjeni" sau "agenti", care citesc tot internetul, in cautarea unor anumite cuvinte-cheie. Programul a fost conceput initial pentru realizarea unor previzuni financiare, legate de bursa si de investitii. In 2001, unii programatori au observat ca rezultatele obtinute erau mai mult decat simple informatii financiare. Frazele au inceput sa se lege, sa se combine cu anumite date din calendar, incepand sa primeasca un sens. Specialistii si-au dat seama ca ar putea avea de-a face cu niste predictii legate de evenimente viitoare. Unul dintre evenimentele majore pe care dezlegarea acestor fraze le-a putut prezice sunt chiar atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001.
Daca intr-adevar acest sistem functioneaza, atunci viitorul nu arata prea roz: pe langa calamitati naturale, conflicte armate, apare si data de 2012. Web-Bot prezice ca anumite catastrofe vor lovi Pamantul la acea data, ca urmare a unei alinieri stranii a planetelor.



Lumea dupa 12 decembrie 2012

Sunt voci care sustin ca mayasii nu au mai inregistrat nimic dincolo de aceasta data fatidica, insa exista documente care par sa contrazica acest lucru. Anumite ramasite ale culturii mayase vorbesc si despre alte evenimente care au loc dupa 2012. Multe dintre acestea sunt prezentate sub forma unor date foarte indepartate. Intr-una dintre tablitele inscriptionate de la Palenque, apare o alta data a calendarului, 1.0.0.00.8 5 Lamat 1 Mol, echivalentul datei de 21 octombrie 4772, cu aproape 3 000 de ani in viitor. Regele Pacal din Palenque a prezis ca la aceasta data un important eveniment mayas isi va sarbatori a 88-a aniversare, sugerand astfel ca acesta nu credea ca lumea se va termina in 2012.

In ciuda imensei publicitati si discutiilor care se desfasoara pe seama acestui eveniment ce se apropie, Susan Milbrath, curator la Muzeul de Istorie Naturala din Florida, a declarat in numele comunitatii arheologice ca nu a fost descoperit, pana in prezent, vreun document care sa ateste ca maya credea ca lumea se va sfarsi in 2012, ci doar ca in acel moment se va incheia un mare ciclu calendaristic, care fara indoiala va avea si urmari la nivel planetar, dar nu neaparat apocaliptice. "Pentru vechii maya, data reprezinta o mare sarbatoare de incheiere a unui intreg ciclu", declara Sandra Noble, director executiv la Foundation for the Advancement of Mesoamerican Studies din Florida. In viziune acesteia, intreaga isterie mediatica declansata in jurul acestui eveniment, nu este decat o ocazie de castig pentru anumite parti. Parerea acestora este sustinuta si de E. Wyllys Andrews, director la Universitatea Tulane:"Va fi un alt ciclu. Stim cu siguranta ca civilizatia maya stia ca mai fusese un astfel de ciclu inainte, ceea ce implica si faptul ca stiau ca va urma un altul."

Unii oameni de stiinta sunt de acord asupra faptului ca, in ciuda metodelor si mijloacelor stiintifice de care dispunem, nu putem prevedea viitorul intocmai. Pentru acestia, mesajul profetiilor este ca trebuie sa ne pastram o atitudine optimista in ceea ce priveste viitorul. Tot timpul oamenii s-au gandit ca sfarsitul lor este aproape, l-au anticipat si l-au asteptat. Pana in prezent, insa, s-au inselat de fiecare data.

Sirene

Exista sirene ?!?!?

Sirenele sunt creaturi mitice care se pare ca ar trai in marile din intreaga lume. Arata ca niste femei frumoase, cu par lung, dar de la talie in jos au corp de peste.

Marinarii si pescarii spun de secole intregi povesti despre sirelene pe care le-au vazut. Primele sirene ar fi fost vazute in Assiria, in jurul anului 1000 i.e.n. Imaginea cea mai raspandita a sirenei este cea in care sta pe o stanca, admirandu-se intr-o oglinda.

Unele sirene sunt fapturi binevoitoare, care le indeplinesc diverse dorinte marinarilor care le ajuta. Dar pentru multi marinari, sirenele au adus ghinion, prevestind furtuni sau naufragii. Exista si povesti despre sirene care i-au vrajit pe marinari cu cantecul lor, ademenindu-i spre stanci de care corabiile lor s-au sfaramat.

In Odiseea lui Homer, a fost prima mentiune documentara despre existenta unor fiinte jumatate om si jumatate peste, numite sirene. Sceste legende se bucura de o mare credibilitate la popoarele scandinave si la cele de pe coasta Adriaticii. Dar nu numai legendele ci si cateva documente medievale atesta capturarea unor astfel de fiinte.Nici navigatorii arabi si nici popoarele Indochinei, nu erau straine de asa ceva.

Savantii francezi si britanici afirma ca aceste fiinte apartin de fapt unor specii de mamifere marine numite dugongi si lamantini, a caror bust prezinta glande mamare proeminente si o coada sub forma celor asemanatoare delfinilor. Dupa acest verdict dat de stiinta, sirenele cu istoria si misterele lor au fost uitate.

De curand insa, zoologi americani,au fost confruntati cu rapoarte ciudate venite din Papua-Noua Guinee, rapoarte a caror calitate si credibilitate erau greu de contestat. Antropologul Rau Wagner de la Universitatea din Virginia a strans sute de marturii ale papuasilor, care afirma ca au vazut asa numitii “oameni ai marii” , fiinte si torsuri umane, jumatatea inferioara a corpului terminata cu o inotatoare caudala asemanatoare cu a delfinilor.

Un papuas batran a povestit ca o astfel de femela prinsa in plasele de pescuit, avea pielea deschisa la culoare, aproape alba, parul lung, negru, cu figura la fel ca cea a oamenilor, cu exceptia gurii, care parea ciudata, cu buze drepti si subtiri. Femelele au glande mamare rotunde si mari, fiecare sex posedand organele sexuale asemanatoare cu cele ale omului, singura deosebire consituind-o picioarele, care de la genunchi si pana la glezne erau unite iar talpile au devenit opozabile asemanatoare mai de graba cu inotatoarele delfinilor. Deci, sirene… Aceste fiinte pe care triburile Barok si Nakela le-au botezat Ri, mananca pesti mici, respira ca orice mamifer si nu au fost auzite vorbind, desi pescarii isi aminteau de strigatele aproape umane scoase de o femela macelarita pentru a-i vinde carnea. In 1983 biologul Ray Mackal de la Universitatea din Chicago afirma ca : “o sirena adevarata? jumatate om si jumatate peste? Este o imposibilitate genetica. Dar aceste creaturi pot fi o specie necunoscuta de sireniene ( grup de mamifere), care include dugongii si lumantinii, S-ar putea chiar ca Ri, sa fie un grup de humanoid, rezultat in urma unor defectiuni genetice.” Antropologul Ray Wagner considera ca ” din punct de vedere anatomic si evolutionist, acesti Ri sunt o problema dar autenticitatea rapoartelor este greu de contestat”.

O expeditie facuta de specialisti in 1983, a descoperit numeroase specii de pesti. Auzindu-i pe bastinasi povestind despre Ri, specialistii le-au aratat imagini ale unor lamantini si dugingi, care traiau in apele Australiei si Noii Guinee, numai ca triburile cunosteau aceste fiinte si faceau deosebirea intre ele si cele pe care ei le numeau Ri. Localnicii deosebeau clar delfinii si dugongii de cea ce ei numeau “oamenii din mare”. In una din zile, secialistii au avut ocazia sa vada de la departare o astfel de fiinta, ba chiar sa o fotografieze. In toate acele zile, tot ce au putut aduna au fost cateva observatii incomplete efectuate de la distante mari si doua fotografii neconcludente, una infatisand o inotatoare caudala si cealalta un corp zvelt, arcuindu-se la suprafata apei. Inainte de plecare, localnicii le-au mai semnalat o astfel de aparitie la mare departare, in apele golfului dar tot ce au putu sa vada a fost o spinare lucioasa dar aparent plata, nu rotunda ca cea a delfinilor.

Poate ca acesti Ri sunt accidente genetice, poate ca sunt doar rezultatul vreunei experiente facute de cine stie cine, poate sunt pur si simplu niste mamifere.

Afrodita
Afrodita reprezinta una dintre cele mai cunoscute zeitati ale mitologiei. Ea este zeita greaca a iubirii, idealul farmecului feminin. Este foarte cunoscuta mai ales pentru frumusetea sa, pentru farmecul sau, dar mai ales pentru faptul ca ea este zeita iubirii, cunoscand toate tainele dragostei. Poetii celebreaza trasaturile perfecte ale chipului sau, stralucirea ochilor, surasul buzelor, puritatea sanilor. Originile sale nu sunt bine cunoscute, existand mai multe povesti despre cum aceasta s-a nascut. Conform lui Homer, Afrodita este fiica lui Zeus si a Dioneei, zeita din prima generatie. Dupa Hesiod, aceasta s-a nascut din spuma marii, fecundata de organul sexual al lui Uranus, retezat si aruncat in mare de Cronos, tatal lui Zeus. Cei mai multi au adoptat din punct de vedere al origin ilor Afroditei legenda care afirma ca ea este fiica marelui Zeus, stapanul Olimpului si al tuturor zeilor. Tot aceasta legenda afirma ca aceasta ar fi una dintre primele zeite aparute pe pamant. Exista numeroase legende legate si de iubirile zeitei. Afrodita intruchipeaza voluptatea iubirii legitime, dar si nelegitime. Aceasta se casatoreste cu Hefaistos, zeul schiop al focului si al mestesugurilor. Hefaistos si este in acelasi timp si fratele vitreg al zeitei, Zeus fiind tatăl acestora. Demna stapana a seductiei ai a vicleniei, ea nu ii este fidela barbatului sau pe care il inseala cu Ares, zeul razboiului. Din pacate pentru zeita, Hefaistos afla si le intinde celor doi o cursa- o plasa cu fire invizibile. Dupa ce Afrodita si Ares sunt prinsi in plasa, Hefaistos cheama apoi pe toti zeii sa constate infidelitatea. Afrodita fuge de rusine in Cipru, iar Ares in Tracia. Din iubirea lor s-au nascut Eros (Dragostea), Anteros (Dragostea renascuta), Deimos (Teroarea) si Phobos (Teama). Zeita nu s-a limitat doar la cele doua iubiri anterioare ale sale, avand mai multi amanti: pe Adonis, pe pastorul Anhise cu care o va avea pe

Vampirii – monstrii constiintei noastre

Vampirii sunt printre primele creaturi demonice care au aparut in istoria omenirii si, lucru ciudat, exista in absolut toate culturile lumii, indiferent ca este vorba de Europa, Asia, Africa sau cele doua Americi. Se spune ca sunt nemuritori, iar faptul ca mitul lor dainuie cu putere de peste sase milenii nu poate decat sa confirme o atare credinta. Nascuti in tenebrele timpului si ale constiintei umane, vampirii continua sa ne bantuie imaginatia si, chiar daca zambim la auzul vechilor povesti de groaza care ii au in prim plan, o umbra de indoiala tinde cateodata sa ne atinga precum un fior rece… Si daca totul este mai mult decat un mit?

Vampirii sunt printre primele creaturi demonice care au aparut in istoria omenirii si, lucru ciudat, exista in absolut toate culturile lumii, indiferent ca este vorba de Europa, Asia, Africa sau cele doua Americi. Se spune ca sunt nemuritori, iar faptul ca mitul lor dainuie cu putere de peste sase milenii nu poate decat sa confirme o atare credinta. Nascuti in tenebrele timpului si ale constiintei umane, vampirii continua sa ne bantuie imaginatia si, chiar daca zambim la auzul vechilor povesti de groaza care ii au in prim plan, o umbra de indoiala tinde cateodata sa ne atinga precum un fior rece… Si daca totul este mai mult decat un mit?

Vampirii, de la inceputul lumii si pana azi

In Sumer, prima civilizatie a lumii, se vorbea acum peste 6000 de ani de Lilitu, o entitate infricosatoare asociata cu furtuna, desertul, visele negre si moartea copiilor. Atat de puternica era o astfel de creatura incat oamenii acelor timpuri nu o puteau combate decat printr-un compromis groaznic, anume invocandu-l pe regele demonilor, pe Pazuzu, cel mai vechi spirit malefic al umanitatii. Demonologia iudaica preia mitul sumerian si aminteste inca de acum 2700 de ani de Lilith, un demon stravechi care se hranea cu sangele si maduva nou-nascutilor. Mai tarziu, in Roma, bantuia temuta Strix, o femeie inaripata ce consuma intestinele pruncilor, in timp ce in Grecia antica haladuiau lamiile, entitati demonice se sugeau sangele barbatilor si al copiilor























Tot in acele vremuri apar sumbrele spirite ale noptii, incubus si succubus dupa denumirea lor latina, demoni fara corp ce se materializau in timpul noptii pentru a poseda sexual pe cei adormiti, de a le tulbura gandurile si uneori pentru a-i ucide. Triburile germanice pomeneau de Krampus – gheara, in vechile dialecte nordice- un monstru imblanit si incornorat care, asa cum o spune si numele, obisnuia sa-si sfasie victimele cu ghearele inainte de a le consuma. Odata cu aparitia credintei crestine in nordul Europei, temutul Krampus avea insa sa devina doar ajutorul Sfantului Nicolae, un spiridus hidos menit sa sperie copiii care nu erau cuminti. Tot in nord, de data aceasta in tarile scandinave, vechea religie pagana a locurilor vorbeste despre Valkyrii, femei frumoase si tinere care zburau, calare pe cai inaripati, deasupra campurilor de batalie, alegeau spiritele celor care urmau sa moara in lupta si le insoteau in Walhalla, salasul ceresc al zeilor peste care stapanea divinitatea suprema, Odin. Putini stiu insa de obiceiul macabru al frumoaselor semi-zeite, acela de a consuma cadavrele celor cazuti in lupta si de a bea sangele acestora de pe lesurile sau trupurile muribunde.

Krampus & Valkyrii

America de Sud era sub puterea liliacului vampir Azeman, in timp ce India tremura ingrozita in fata lui Vetala si a lui Gandharven. Nimeni nu stie cand au aparut vechile credinte indiene in vampiri, dar asemanarile lor cu cele europene sunt izbitoare. Vetala, spre exemplu, putea poseda corpul oricarei fiinte vii la fel cum o putea face si cu cei morti, lasand impresia ca acestia se intorc la viata. Printre placerile acestui demon se numarau crimele indreptate impotriva copiilor, nebunia si groaza starnite in randul oamenilor, precum si profanarea ramasitelor celor morti, singura metoda de a invinge o astfel de creatura fiind incantarea mantrelor sfinte.

In toata Africa exista credinte in existenta vampirilor stravechi. Daca in vestul Continentului Negru oamenii vorbeau despre asanbosam, demon cu dinti de fier ce traia in copaci si ataca pe oricine ar fi indraznit sa treaca prin dreptul ascunzisului sau, in estul continentului haladuia impundulu, entitate care putea lua forma unei pasari ce se hranea cu sangele si carnea muritorilor. Tot in Africa, de aceasta data in Madagascar, vechile legende pomenesc de ramanga, o creatura nemuritoare care vaneaza oamenii numai pentru a se desfata cu sangele acestora.

Chiar si China isi are vampirii sai, Jiang Shi, morti vii cu pielea verde si acoperita de ciuperci care se intorc din lumea de dincolo pentru a-si ucide semenii si a le fura esenta vietii… sangele. In Malaezia bantuiau demonii Penanggalan, Pontianak sau Lagsuir, in timp ce in Filipine haladuiau mandurugo (cei care se hranesc cu sange) si manananggal (cei care se pot fragmenta). Japonia aminteste de Nukebuki, creatura al carei cap poate zbura de unul singur pentru a vana oamenii pe timpul noptii, in timp ce Borneo este patria cumplitului Buau. Iar lista vechilor vampiri poate continua cu exemple nenumarate din toate colturile lumii.

Nicaieri insa mitul vampirilor nu a fost atat de puternic si de detaliat ca in Balcani. Practic, imaginea pe care o avem astazi despre vampiri vine din tari ca Serbia, Romania, Bulgaria sau Grecia. Chiar si termenul vampir apare pentru prima data mentionat in limba sarba. Acelasi monstru se numea strigoi in romaneste si vrykolakas, vorvolakas sau vorvolaka in limba greaca. Iar daca intre creaturile reprezentate de aceste denumiri existau initial diferente (spre exemplu, bautul sangelui este rar asociat cu vorvolaka), amestecul popoarelor din Balcani a dus la contopirea conceptiilor despre monstrii consumatori de sange sau de carne umana. Astfel se nastea vampirul sau varcolacul. Sa nu uitam evident si de „contributia”, daca ii putem spune astfel, a irlandezului Bram Stoker, cel care, prin romanul „Dracula”, a ridicat mitul vampirilor balcanici de la stadiul de poveste locala la cel de fenomen cu raspandire globala.

Nu trebuie uitate nici vechile credinte slave in vampiri, credinte care au fost atat de puternice incat nici macar crestinismul nu le-a putut face uitate. In schimb, crestinismul le-a asimilat iar astazi le regasim cu preponderenta in Balcani si in estul Europei. Asa se face ca riturile balcanice vorbesc de spiritele celor morti care continua sa se preumble printre cei vii timp de 40 de zile dupa moarte. In tot acest interval, rudele celor decedati sunt obligate sa lase cate o cana cu apa la streasina casei pentru ca sufletul sa isi poata alina setea, sa lase ferestrele sau usile deschise, sau sa imparta celor saraci lucruri pe care spiritul celui decedat sa le ia in lumea de dincolo. Nerespectarea acestor ritualuri sau a normelor ingropaciunii poate duce la transformarea celui mort in vampir.

Relatari despre vampiri

Sa ne mutam insa atentia de pe taramul miturilor catre cel mult mai problematic si mai patrunzator, cel al relatarilor istorice despre cazuri de vampirism. Una dintre cele mai elaborate si mai inspaimantatoare cronici vine din secolul al XII-lea, secol in care cronicarul si preotul William de Newburgh, relateaza o serie de intamplari fara nicio explicatie plauzibila aparenta, cel al cazurilor de vampirism care aveau loc in Anglia acelor timpuri. Trebuie mentionat ca William de Newburgh este recunoscut in special pentru ampla sa lucrare Historia Rerum Anglicarum, o enciclopedie medievala a regilor englezi din perioada anilor 1066-1198. De altfel, cronicarul englez este considerat parintele criticii istorice si reprezinta totodata una dintre cele mai importante surse istorice din prima parte a mileniului II. Pare ciudat ca un om renumit pentru obsesia cu care a incercat sa demonteze orice mit istoric, sa aminteasca de cazuri care ar face sa zambeasca orice pasionat de stiinta. Si totusi, William trateaza cu toata seriozitatea problema vampirilor, chiar daca termenul era cu siguranta necunoscut in acea perioada, si chiar mentioneaza faptul ca se asteapta la critici din partea scepticilor, cu atat mai mult cu cat nici nu dadea crezare unor atari fenomene, pana la proba contrarie.

Cazul vampirul din Melrose Abbey este una dintre cele mai cunoscute intamplari relatate de catre William de Newburgh. Acesta vorbeste despre un preot care si-a neglijat indatoririle monahale preferand sa duca o viata usuratica, mai ales ca facuse o pasiune pentru dame si pentru bauturi tari. Cronicarul afirma ca dupa moartea preotului, acesta s-a reintors dintre morti si ca a incercat de mai multe ori sa patrunda in manastirea in care obisnuia sa oficieze slujbele religioase. Cum portile manastirii erau incuiate pe timpul noptii, mortul-viu s-a indreptat catre casa uneia dintre fostele sale amante.Femeia a fost ingrozita sa il descopere langa ea, in timpul noptii, pe cel pe care il stia mort si a alertat autoritatile si pe preotii care il cunoscusera. Alarmati, satenii au format echipe de oameni care sa pazeasca mormantul preotului, iar intr-una dintre nopti, acesta a fost vazut in momentul in care isi parasea locul de veci si se indrepta catre oamenii care ii urmareau miscarile. William mentioneaza ca un preot a lovit cadavrul cu un topor de lupta, obligandu-l sa se intoarca acolo de unde venise. Se spune ca pamantul l-a acoperit ca si cum nimic nu se intamplase. La ivirea zorilor, oamenii au dezgropat cadavrul preotului si au fost socati sa vada urmele lasate de topor precum si un sicriu ce mustea de sange. Trupul monahului a fost ars iar cenusa arunca in vant.

Un alt caz interesant, relatat de catre William de Newburgh, este cel al vampirului din Alnwick. Este vorba de un barbat ce incerca sa isi suprinda sotia necredincioasa, ascunzandu-se in podul casei. Din nefericire, tavanul nu a rezistat, iar barbatul s-a prabusit pe podea, decedand in ziua urmatoare. La numai cateva zile de la inmormantare, localnicii au alertat autoritatile sustinand ca decedatul a fost surprins in mai multe randuri in timp ce mergea haotic pe strazile orasului. Concomitent, o boala ciudata lovise mica urbe britanica, mai multi oameni decedand in urma inexplicabilei maladii. Un preot a luat initiativa si, dupa ce a dezgropat cadavrul impreuna cu mai multi sateni care se oferisera voluntari, a remarcat ca lesul avea gura plina cu sange, sange care a tasnit cu putere in momentul in care preotul a infipt varful unei sabii in pieptul acestuia. Oamenii au transportat cadavrul in afara orasului, acolo unde l-au ars complet. In aceeasi zi, boala misterioasa a disparut.

Astfel de relatari nu reprezinta insa doar marturii ale unor vremuri apuse. Mult mai aproape de zilele noastre, mai precis in secolul al XVIII-lea, intregul Imperiu Austro-Ungar, Balcanii si Germania au fost cuprinse de o adevarata febra a vampirilor. Zeci de cazuri au aparut brusc determinand mobilizarea caselor regale care au trimis pe teren echipe intregi de vanatori de vampiri, de medici si de oameni de stiinta care sa elucideze misterul. Spre groaza multora, marturiile venite din partea „specialistilor” nu au fost deloc in masura sa linisteasca masele. Este cazul sarbului Peter Plogojowitz, un taran despre care a existat convingerea ca s-a transformat in vampir, cauzand moartea a noua apropiati. Cazul reprezinta si astazi una dintre cele mai spectaculoase si bine documentate marturii cu privire la existenta vampirilor.

Vechile cronici vieneze mentioneaza cazul lui Peter Plogojowitz, taran nascut in satul Kisilova, care ar fi decedat in anul 1725, moartea sa fiind urmata de decesul brusc al mai multor vecini si apropiati. Nimeni nu si-a putut explica motivele disparitiei acestor oameni, dar exista mentiunea ca toate victimele ar fi pomenit pe patul de moarte despre atacurile nocturne ale lui Plogojowitz. Mai mult, sotia acestuia si-a abandonat casa si a parasit satul dupa ce a afirmat ca defunctul sau sot o vizitase intr-o noapte pentru a-i cere opanci (opincile). Fiul lui Peter nu a fost la fel de norocos. El a apucat sa le spuna apropiatilor ca tatal sau il vizitase intr-o noapte pentru a-i cere mancare. A doua zi, tanarul a fost gasit mort, ucis brutal, in casa parinteasca. Trecusera noua zile de la decesul lui Peter Plogojowitz. Cazul a aprins spiritele chiar la curtea imperiala din Viena, Kameralprovisor Frombald fiind trimis sa instrumenteze cazul. Trimisul curtii a asistat la exhumarea cadavrului si, spre surprinderea sa, a observat ca semnele vampirismului descrise in folclorul local existau din plin in situatia de fata. Peter nu prezenta semne de descompunere, pielea ii cazuse pentru ca o alta noua sa ii ia locul, barba si unghiile continuasera sa creasca iar gura acestuia mustea de sange proaspat. Veliko Gradiste, preotul satului Kisilova, a strapuns pieptul cadavrului cu un tarus, gest urmat de un veritabil val de sange care tasnise din gura si urechile mortului. Lesul a fost apoi incinerat iar mortile misterioase au incetat.

Evenimentul a fost relatat pe larg alaturi de cazul unui alt vampir sarb din aceeasi perioada, haiducul Arnaut Pavle (Arnold Paole in limba germana), in cel mai vechi ziar al lumii, Wienerisches Diarium, publicatie aparuta pentru prima data in anul 1703 si care isi continua existenta si astazi sub numele de Wiener Zeitung. De altfel, cazurile descrise in numarul din 21 iulie 1725 reprezinta prima mentiune dintr-o editie printata de ziar a cuvantului „vampir” - (...so sie Vampyri nennen...).

A fost nevoie de interventia imparatesei Maria Tereza de Austria pentru ca isteria sa ajunga la un final. Aceasta si-a trimis medicul personal, pe Gerard van Swieten, pentru a investiga cazurile de vampirism. In urma concluziilor acestuia, Maria Tereza a emis un decret prin care anunta ca vampirii nu exista si ca orice act de exhumare si de profanare a cadavrelor reprezinta o infractiune ce intra sub incidenta legii penale. In aceeasi perioada insa, preotul si invatatul francez Dom Augustine Calment publica o ampla lucrare in care facea trimitere la mai toate cazurile de vampirism care fusesera mentionate vreodata in Europa. Concluzia sa? … Vampirii exista!

Vampirii in atentia oamenilor de stiinta

Ca orice fenomen ce nu poate primi o explicatie logica, vampirismul a fost privit cu un scepticism urias de catre oamenii de stiinta din ultimele secole. Unul dintre acestia, istoricul si balcanologul de origine germana, Mario Kreuter, este convins ca, macar in cazul credintelor balcanice, vinovata este Biserica Ortodoxa. In opinia savantului, aceasta nu a acordat suficienta atentie „cultului mortilor”, iar lacunele au fost umplute de oameni cu imprumuturi din superstitii vechi. Extrapoland problema, putem spune ca o atare lipsa de cunostiinte a dus la nasterea mitului vampirilor in toate culturile lumii.

Cu secole in urma, atunci cand un individ murea si, la scurt timp, era urmat de o ruda sau de cineva apropiat, exista traditia morbida ca primul sa fie dezgropat pentru ca oamenii sa fie siguri ca nu el este vinovat de tragedie. Mortul era gasit de cele mai multe ori cu pielea rozalie, cu gura plina de sange si, uneori, in alta pozitie decat cea in care fusese ingropat. Este o faza fireasca a procesului de descompunere, dar oamenii nu stiau asta. De fapt, ei erau convinsi ca mortul… nu murise de tot. Se putea intampla si ca decedatul sa pastreze aspectul unui om viu chiar si dupa o perioada destul de mare de la inmormantare. Din nou, nimeni nu avea idee ca astfel de fenomene sunt absolut naturale si au drept cauza compozitia solului. De aici si pana la invetarea vampirilor nu a mai fost decat un pas.

Continuand pe aceeasi linie, putem adauga faptul ca mortile misterioase in randul membrilor aceleiasi familii sau a persoanelor apropiate isi pot gasi azi o explicatie cat se poate de simpla… bolile contagioase. Evident ca un astfel de termen era complet necunoscut in urma cu cel putin doua secole, cat despe infectii, virsuri si carantina nici ca poate fi vorba. Pentru oamenii nestiutori si ingroziti de ceea ce se intampla in jurul lor, o explicatie supranaturala era cea mai la indemana. Sa luam, spre exemplu, cazul celebrilor vampiri sarbi din perioada anilor 1720-1725. Istoricii au demonstrat ca in acei ani, atat peninsula Balcanica, cat si centrul Europei, fusesera cuprinse de o puternica epidemie de turbare, boala fara nicio forma de tratament si fara nici o explicatie.

Agentul patogen al turbarii este un virus ce se poate transmite, printre altele, si prin muscatura. In general, oamenii il contractau de la animale, lupi, caini sau vulpi, creaturi asociate deseori cu vampirii. Iar simptomele le puteti afla nu numai din manualele de medicina ci, la fel de simplu, o puteti face citind, spre exemplu, romanul „Dracula” al lui Bram Stoker. Boala debuteaza cu febra si lipsa poftei de mancare. Cei afectati sunt extrem de sensibili la lumina (fotofobie), la apa (hidrofobie) si la mirosurile puternice (cum ar fi cel de usturoi). La fel ca si in cazul animalelor, bolnavul este foarte agitat si deseori devine agresiv incercand chiar sa ii muste pe cei de langa el. Apare, de asemenea, o superexcitare sexuala. Muschii gatului se contracta dureros lasand sa se vada dintii ranjiti ai celui afectat. In final se instaleaza paralizia totala, iar victima moare in urma blocarii cailor respiratorii. O moarte constienta, identica cu cea a victimelor temutului Dracula. Sa fie turbarea adevarata cauza a „vampirilor”? „Categoric da”, sustine neurologul spaniol Juan Gomez Alonso, desi acesta admite ca este posibil ca la originea miturilor sa nu fie doar turbarea ci, mai degraba, o suma de boli.

In vestul Europei si in cele doua Americi, o explicatie in cazul vampirismului poate fi, mai degraba, tuberculoza. Ca si alte boli extrem de contagioase, tuberculoza putea afecta mai multi membri ai aceleiasi familii, iar in cazul in care unul dintre acestia deceda, fiind urmat la scurt timp de altii, era „clar” ca se transformase in vampir. Bolnavii de tuberculoza au deseori ochii injectati, implicit o puternica sensibilitate la lumina, pielea palida si rece, si expectoreaza sange, sugerand celor sanatosi ca singurul mod in care individul in cauza isi putea pastra lichidul vital era acela de a-l lua de la altii. Simptomele va suna cunoscut? Evident, doar sunt cele clasice din miturile vampirilor.

Mult mai aproape de zilele noastre, mai precis in anul 1985, biochimistul David Dolphin a lansat o ipoteza interesanta, aceea a legaturii dintre vampirism si o boala destul de rara, numita porfiria. Afectiunea, descrisa pentru prima data in 1874 de catre medicul german Felix Hoppe-Seyler, se manifesta printr-o dereglare a formarii globulelor rosii. Pofiricii au o paloare aproape cadaverica si sunt sensibili la lumina. Dintii insangerati si tendinta de a consuma sange completeaza un tablou cinic.

Privit intr-un asemenea context, mitul vampirilor revina parca acolo unde ii este locul, printre povestile si basmele stravechi.

_________________

Monstrul din Loch Ness




















Desi exista relatari cu privire la un monstru acvatic ce traieste in Loch Ness, Scotia, inca de acum 1500 de ani, legenda moderna a monstrului din Loch Ness s-a nascut in momentul in care a fost publicata in ziarul local, la 2 mai 1933, stirea potrivit careia cineva a vazut acest monstru. Ziarul Iverness Courier a relatat povestea unui cuplu din localitate, care a pretins ca a vazut un animal enorm ondulanu-se la suprafata apei. Povestea monstrului (apelativ ales de editorul Curierului) a devenit un fenomen media. Ziarele din Londra au trimis corespondenti in Scotia, iar un circ a oferit o recompensa de 20.000 de lire sterline pentru capturarea animalului. Loch Ness, localizat in Highlands, Scotia, are cel mai mare volum de apa proaspata din Marea Britanie; apa atinge o adancime de 800 de picioare si o lungime de aproximativ 23 de mile. Cei care studiaza problema monstrului din Loch Ness pot gasi o multime de referinte privitoare la a€žNessiea€? in istoria Scotiei, care dateaza din aproximativ 500 i.C., cand populatia locala de picti a cioplit o ciudata creatura acvatica in stancile aflate in apropiere de Loch Ness. Cea mai timpurie referinta scrisa cu privire la un monstru in Loch Ness este o biografie din sec. VII a Sfintul Columba, misionarul irlandez care a adus crestinismul in Scotia. Potrivit biografului, in 565, Columba vroia sa-l viziteze pe regele tribului nordic al pictilor, aflat in apropiere de Iverness, dar s-a oprit la Loch Ness pentru a se confrunta cu o fiara care omora oamenii ce locuiau in jurul lacului. Vazand o imensa fiara care era pe cale sa atace un alt om, Columba a intervenit, invocand numele Domnului si cerandu-i bestiei sa se retraga cat mai repede. Monstrul s-a retras si nu a mai omorat niciodata vreun om. In 1933, a fost construit un nou drum de-a lungul tarmului lacului Loch Ness, permitand soferilor sa aiba o perspectiva clara asupra lacului. Dupa ce o persoana a vazut monstrul in aprilie 1933, fapt raportat in ziarul local pe data de 2 mai, interesul cu privire la acest subiect a inceput sa creasca, mai ales dupa ce un alt cuplu a pretins ca a vazut fiara pe pamant, traversand drumul de pe tarm. Cateva ziare britanice au trimis reporteri in Scotia, printre care ziarul Daily Mail din Londra, care l-a angajat pe marele vanator Marmaduke Wetherell sa captureze bestia. Dupa ce a cautat cateva zile in jurul lacului, Wetherell a anuntat ca a gasit urmele unui imens animal patruped. In consecinta, Daily Mail a publicat un titlu spectaculos: MONSTRUL DIN LOCH NESS NU ESTE O LEGENDA, CI UN FAPT REAL. Sute de turisti au venit la Loch Ness si au stat in barci sau pe puntile vaselor asteptand aparitia monstrului. Mulajele din ghips ale urmelor animalului au fost trimise la Muzeul Britanic de Istorie a Naturii, care a anuntat ca urmele erau ale unui hipopotam, mai exact ale unui membru inferior de hipopotam, fiind vorba probabil de un animal impaiat. Aceasta incercare de a pacali publicul a aplanat temporar mania cu privire la monstrul din Loch Ness, insa povestile referitoare la aparitiile monstrului au continuat. In 1934, o faimoasa fotografie prezenta o creatura asemnatoare cu un dinozaur, al carei gat lung iesea din apele involburate. Aceasta fotografie i-a facut pe unii sa speculeze cum ca Nessie era singurul supravietuitor al unei specii disparute de mult, plesiozaurul. Plesiozaurul acvatic se presupune ca a pierit impreuna cu restul dinozaurilor, cu 65 de milioane de ani in urma. Totusi, Loch Ness a fost inghetat in timpul erei glaciare, astfel ca aceasta creatura ar fi trebuit sa strabata calea dintre mare si raul Ness in ultimii 10000 de ani. Iar plesiozaurul, despre care se crede ca a avut sangele rece, nu ar fi putut sa supravietuiasca multa vreme in apele inghetate din Loch Ness. Altii au sugerat ca probabil monstrul este un arheocit, o balena primitiva cu un gat asemanator cu cel al sepilor, specie despre care se crede ca a disparut de 18 milioane de ani. Scepticii au afirmat ca ceea ce cautau oamenii la Loch Ness erau oscilatii ale suprafatei apei, cauzate de fluxul de apa rece din rau in apele usor mai calde ale lacului. Investigatorii amatori au tinut lacul sub o supraveghere aproape constanta, iar in anii 60 mai multe universitati britanice au organizat expeditii la Loch Ness, utilizand un sonar pentru a cerceta adancurile. Nu a fost descoperit nimic concludent, insa in fiecare expeditie operatorii sonarului au detectat imense obiecte subacvatice care se miscau, fenomen pe care nu l-au putut explica. In 1975, intr-o expeditie la Loch Ness, Academia de Stiinte Aplicate din Boston a combinat sonarul si fotografia subacvatica. A fost facuta o fotografie care, dupa ce a fost marita, parea sa arate inotatoarea imensa a unei creaturi asemanatoare unui plesiozaur. Alte expeditii cu sonar in anii 80 si a90 au avut rezultate interesante, dar totusi neconcludente. Dezvaluirea, in 1994, a faptului ca faimoasa fotografie din 1934 era o farsa, nu a stavilit catusi de putin entuziasmul turistilor si al investigatorilor profesionisti sau amatori cu privire la legenda Monstrului din Loch Ness.

DRACULA

Dracula sau Vlad Ţepeş a fost fiul lui Vlad Dracul (1436 - 1442, 1443 - 1447) şi nepotul lui Mircea cel Bătrân (1386 - 1418).Vlad Dracul a fost ridicat la rangul de cavaler al Ordinului Dragonului de către regele Ungariei. Toţi membrii acestui ordin purtau un dragon pe blazon şi acesta i-a adus porecla de “Dracul”. Vlad Ţepeş obişnuia să semneze cu “Draculea” sau “Draculia” - fiul dracului - nume, ce s-a transformat apoi în Dracula. Renumele lui Dracula a ajuns în apusul Europei prin intermediul negustorilor saşi din oraşele transilvănene Braşov şi Sibiu, ce au oferit adesea adăpost celor care candidau la tronul Ţării Româneşti împotriva lui Vlad Ţepeş.

Pentru a evita pericolul de a-şi pierde tronul, Vlad s-a hotărât să-i pedepsească pe negustorii saşi. Sibiul şi zonele învecinate au fost jefuite şi incendiate de Vlad şi mulţi negustori saşi au fost traşi în ţeapă. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu negustorii saşi care au venit la Târgovişte pentru a face negoţ.

De fapt, Vlad a căpătat numele de Ţepeş numai după moartea sa (1476). El a domnit în Ţara Românească între anii 1456 - 1462 şi în 1476. În 1462, fiind învins de turci, Vlad s-a refugiat în Ungaria. În 1476, cu ajutorul regelui ungar, Matei Corvin şi a domnitorului Moldovei, Ştefan cel Mare, Vlad a fost reînscăunat pe tronul Ţării Româneşti pentru încă o lună de zile. A urmat o bătălie în care Ţepeş a fost ucis. Trupul său a fost înmormântat în biserica Mânăstirii Snagov, aflată pe o insulă de pe lacul Snagov. Trupul său a fost îngropat în faţa altarului. în 1935 au fost exhumate, la Snagov, rămăşiţele unui bărbat îmbrăcat în haine scumpe, mai puţin capul. Se spune că o asemenea soartă ar fi avut Dracula, care a fost decapitat, iar capul său ar fi fost îmbălsămat, împachetat şi trimis în dar sultanului turc.

Se spune că tragerea în ţeapă era pedeapsa favorită a lui Dracula, dar, la acea vreme, el nu era, desigur, singurul care o folosea. La acest mod de pedepsire recurgeau şi unii principi germani sau spanioli. Ţepeş aplica această pedeapsă boierilor, hoţilor şi criminalilor, turcilor, saşilor şi tuturor acelora care unelteau împotriva lui. Nu o dată s-a întâmplat să se vadă o pădure întreagă de oameni traşi în ţeapă în preajma cetăţii Târgovişte, capitala de atunci a Ţării Româneşti.

Îngroziţi de aceste atrocităţi, negustorii saşi au tipărit cărţi şi pamflete în care relatau despre cruzimea lui Vlad. Aceste broşuri au ajuns şi în Germania şi vestul Europei, unde Dracula a ajuns să fie cunoscut ca un tiran sângeros.

În 1897, scriitorul irlandez Bram Stoker a publicat “Dracula”, care l-a făcut pe Vlad Ţepeş celebru în întreaga lume. Stoker a citit povestirile despre Dracula, publicate în secolele XV - XVI şi a fost şocat de actele de cruzime ale acestuia. S-a hotărât să şi-l aleagă drept personaj principal. A citit şi câteva cărţi despre Transilvania (această denumire are origine latină şi înseamnă “ţara de dincolo de păduri”) şi s-a gândit că această ţară “exotică” ar fi un cadru potrivit pentru faptele lui Dracula. De fapt, Stoker s-a folosit de Vlad doar ca sursă de inspiraţie, deoarece în romanul său, Dracula nu este domnitorul Vlad Ţepeş, ci un conte transilvănean care trăia într-un castel misterios, unde îşi ademenea victimele. Povestea sa se petrece în zona Bistriţei, iar castelul său se află lângă pasul Bârgău (în munţii Carpaţi). Deoarece Stoker nu a vizitat niciodată Transilvania, majoritatea locurilor şi întâmplărilor reprezintă pură ficţiune. Legenda şi adevărul istoric despre Dracula se împletesc astazi şi sunt păstrate vii prin faptul că numele său se leagă acum de o serie de obiective turistice, cum ar fi mănăstirea de la Snagov, sau Castelul Bran de lângă Braşov.

Atlantida

Filosoful grec Platon a fost primul care a povestit despre continentul misterios al Atlantidei. In doua dialoguri ale sale el povesteste urmatoarele: Atlantida era o insula mult mai mare decat Asia si Libia luate la un loc si s-ar afla dincolo de coloanele lui Hercule (probabil stramtoarea Gibraltar). Cu 6 milenii inainte de Solon (640-558 i.Hr), Atlantida era un regat puternic cu o civilizatie evoluata si o politica ideala. Din cauza decaderii si a dorintei de a cuceri, atlantii au starnit mania zeilor si Atlantida a fost scufundata sub ape. Platon spunea ca auzise povestea de la Critias, care o auzise la randul lui de la bunicul lui.

O poveste asemanatoare era cunoscuta si in Egipt, cu 4000 de ani in urma. Intr-un papirus se povesteste de intamplarile unui calator naufragiat egiptean, care calatorea spre minele faraonului. Se spune ca el a fost aruncat de valuri pe tarmul unei insule necunoscute si a fost luat de un dragon in salasul lui, fara insa a-i face vreun rau. Dragonul i-a povestit ca insula era candva locuita de 75 de dragoni fericiti, fiind un taram al dorintelor implinite si al bogatiei. Dar in prezent nu mai traia decat el, restul fusesera arsi de o stea cazatoare. Dragonul, dupa ce l-a asigurat ca va fi salvat de o corabie egipteana, a adaugat ca niciodata nu va mai revedea aceasta insula caci ea va fi inghitita de ape.

O alta poveste spune ca Atlantida s-a format ca civilizatie cu peste 22.000 de ani in urma. A fost o civilizatie foarte bogata, alcatuita din oameni care aveau puteri magice, pe care le foloseau ca sa faca atat lucruri bune, cat si rele.
Atlantida era condusa de un imparat. Acesta isi forma un consiliu alcatuit din fostii dregatori din provincii, pe care ii alegea cu multa atentie. In provincii, erau numiti guvernatori de catre imparat, alesi sa conduca treburile statului.
In Atlantida existau 2 scoli superioare, Scoala se Fizica si Scoala de Metafizica, care aveau o foarte mare libertate si care au determinat evolutia in timp a statului. Fiecare din aceste scoli avea metodele ei secrete de a produce bani de aur cu care platea Statul pentru a obtine privilegii si legi favorabile. Scoala de Fizica facea extractii de aur din minereuri si din apa marii. Scoala de Metafizica a avut propriile metode de a obtine aur prin metode magice pierdute, visate de oamenii timpurilor noastre, dar niciodata nu au fost descoperite cu adevarat de atunci. In plus, Scoala de Metafizica se ocupa cu magia, cu influentarea deciziilor atat ale conducatorilor cat si ale condusilor, precum si cu vindecarea bolilor. Scoala de Fizica se ocupa cu vindecarea ranilor din accidente si razboaie.
Se spune ca atlantii au realizat contactul cu cateva civilizatii extraterestre, pe care le cautau pentru magie, atat cea de vindecare, cat si cea de influentare a hotararilor conducatorilor.

Copiii erau crescuti in special de mamele lor, parintele avand si dreptul sa decida ce scoli vor urma acestia. Pana la 4 ani copiii erau crescuti si educati in familie sau cu ajutorul unor persoane angajate. Dupa 4 ani “gradinita” era obligatorie, urmand ca de la 8 ani la 14 ani sa fie urmata scoala primara. Ulterior era obligatorie o scoala de meserii simple de 2 ani, pana la varsta de 16 ani, cand copilul devenea major.
Atlantii cunosteau radioul, care era folosit doar pentru stiri si emisiuni informative. Se transmiteau de asemenea informatii de interes local pentru principalele colonii. Totodata era cunoscuta si televiziunea. Doar in Capitala erau putine aparate, fabricate de extraterestrii. Niciodata televiziunea si radioul nu erau folosite pentru distractie.
Locuitorii Atlantidei aveau statul si capitala situate pe o insula mare si joasa in zona Bahamas. Orasul era foarte jos, pe malul apei (lucru scris si de Platon), insula lor fiind destul de mlastinoasa. Clima era rece si foarte umeda, aproape tot timpul anului putand fi observata ceata deasa. Atlantii nu suportau soarele si lumina puternica. Ei se hraneau de cele mai multe ori numai cu alge, peste si fructe de mare. Ocazional mai consumau fructe, legume, cereale. Carne se manca doar de 3 ori pe an.
Se poveste ca atlantii aveau pielea verzuie, atingeau o inaltime de pana la 3 metri si aveau parul lung si blond, de regula cret.

Despre distrugerea Atlantidei se crede ca aceasta s-a produs datorita unui conflict cu extraterestrii, care au aflat despre magiile negative pe care le faceau asupra lor. Se crede ca acesti extraterestrii locuiau in interiorul Lunii, de unde au trimis puteri distrugatoare asupra atlantilor.

Toate acestea sunt istorisiri mai vechi sau mai apropiate de timpurile noastre. Dar iata ca exista si unele descoperiri stiintifice despre Atlantida.
Dovezi istorice arata faptul ca in trecut ar fi existat o astfel de insula, arheologii incercand sa o localizeze in teren. Arheologul grec S. Marinatos, a gasit centrul unui mare oras in care casele s-au pastrat cu toate cele 2 sau 3 etaje ale lor, aratand scene din viata de zi cu zi a atlantilor. Au fost gasite aproape intacte mobilierul si vasele de ceramica, insa nici o urma de ramasite omenesti sau bijuterii. Toate acestea au fost descoperite pe mica insula vulcanica Santorini, din Marea Egee. Multi sunt de parere ca acest vulcan a izbucnit, acoperind si scufundand misteriosul continent Atlantida. Cenusa aruncata in urma exploziei ar fi putut acoperi anumite portiuni ale insulei cu un strat de 30 de metri grosime.
Cercetatorul francez Fouque Ferdinand a descoperit pe insula Tera in Marea Egee un oras ingropat in cenusa vulcanica cu o vechime de peste 3000 de ani. Autorii medievali considerau Atlantida drept un loc real, cunoscand povestea acesteia de la geografii arabi. Ei considerau Atlantida o insula minunata, numita ''insula fericitilor'', ''insula celor 7 orase'' sau ''insula Brendan'', toate marcate pe hartile secolelor XIV-XV.